Un episod trist februarie 16, 2011

Justificare pentru parasirea unor pui de caine in camp: dumnezeu iubeste numai oamenii nu si cainii

In ultimele zile m-am simtit groaznic. Incercam sa cred ca din cauza vremii, a cetii de afara, dar nu. Groaza si durerea resimtita in ultimele zile au o alta cauza. Voi povestii un episod si vedem la ce concluzii ajungem.

In luna ianuarie o catelusa din curtea firmei unde lucrez a fatat 8 puiuti, foarte draguti si catelusa ii ingrija cum putea mai bine, in ciuda celor -10 grade de afara. Impreuna cu cateva colege iubitoare si ele de animale ne-am ingrijit de hrana pentru mama si pentru puiuti. M-am bucurat cand am vazut cat de repede cresc , au inceput sa manance si hrana solida, ce mai, s-au facut rotunzi si dragalasi. Dimineata cand ne vedeau, impreuna cu mama iesau din culcus si isi asteptau portia din acea zi, mi-au intrat la suflet si am incercat sa fac tot posibilul sa le gasesc stapani.

Toate bune si frumoase. Le-am facut poze, le-am distribuit pe Facebook, pe diferite grupuri pentru adoptie, am luat legatura cu adapostul de animale din judetul Arad. Cei de la adapost mi-au spus ca nu ii pot lua din cauza ca nu mai au locuri, dar s-au aratat binevoitori sa posteze poze cu fiecare catelus in parte pe pagina lor de internet pentru o mai buna vizibilitate a catelusilor si pentru a creste sansa lor de adoptie.

Bucuroasa luni am mers la servici inarmata cu camera foto sa le fac poze dupa program. Ca in fiecare dimineata m-am indreptat catre culcus. Mi s-a parut suspect ca  nu ma intampinat nici o codita, nici un latrat, culcusul era pustiu. Am lasat mancarea acolo, nu m-am alarmat deoarece ma gandeam ca puiutii sunt maricei deja si poate exploreaza zona impreuna cu mama lor. La ora plecarii am verificat culcusul, parasit de altfel.

A doua zi am aflat ca o colega a strans puii si i-a parasit pe camp. In acel moment mi-a venit sa strig, un gol imens urmat de dezamagire m-au inundat. Trebuie sa mentionez ca lucrez in Arad, intr-un oras, intr-o firma serioasa, unde nu te astepti sa intalnesti monstrii sau ucigasi. Dar se pare ca ucigasii si monstrii stau pititi sub chipuri care zambasc. Dezamagirea mi-a fost accentuata de faptul ca acea colega este un om credincios, care merge la biserica si toate cele.

In urma discutiei cu persoana respectiva am ramas perplex. Nu intelegea ce a facut rau. Ea a facut un bine, a scapat firma de caini, cand i-am amintit de eforturile mele de a steriliza puiutii si de a le gasi un stapan pur si simplu a zis ca si de pe camp ii poate lua cine vrea. I-am explicat ca puiutii erau inca dependenti de mama lor, iar faptul ca i-a aruncat pe camp le-a semnat sentinta la moarte. O moarte chinuita, marcata de foame si frig. Am adus in discutie faptul ca si animalele sunt fapturile lui dumnezeu, dar nici acest argument nu a tinut in fata ipocriziei pocaintei crestine, … cica dumnezeu iubeste numai oamenii nu si cainii.

Nici un argument, nici timpul meu, nici eforturile mele de a le gasi stapani nu au contat, trebuia sa scape de caini ca si asa sunt prea multi, iar noi (colegii care iubim animalele) le tot dam de mancare. Deci dupa logica bolnava a unui criminal trebuie sa impiedicam cainii sa ajunga la hrana ca ei sa moara lihniti, si gata.

Din pacate nu am putut sa ajut acesti puiuti.

Inchei fiind in continuare oripilata de nepasarea si de ignoranta unor oameni, pentru mine aceasta persoana este un criminal, un monstru care cu sange rece a ales sa nu loveasca direct ci sa chinuie mai intai. Sansele puilor lasati pe camp sunt minime.

Nu pot sa inteleg si nu vreau sa inteleg cum un om educat si competent in aparenta poate actiona in acest fel, putea macar sa ma atentioneze stia de eforturile mele de a le gasi stapani, sa imi dea un advertisment, as fi incercat sa iau puii si sa ii duc in alta parte in grija cuiva. Astfel de mentalitate este greu de schimbat, persoana in cauza fiind convinsa ca a actionat corect, nici o urma de remuscare, nici un gand despre soarta cateilor parasiti. “Ferice de cei saraci cu duhul…” continuarea o stiti si voi.